De când scriu chestii online, mai ales poate în engleză dar nu numai, pe blog aici sau pe Facebook, când fac o greșală gramaticală, mai ales dacă este una comună, aproape inevitabil se găsește câte un apărător vigilent al corectitudinii limbii române care să remarce asta și să mă corecteze.
Sunt convins că vi se întâmplă și vouă în viața reală. De fiecare dată când spun “prietenul meu X s-a măritat…” și sunt corectat “pardon, vrei să zici că s-a căsătorit, da?” îmi vine instantaneu să îi dau cu o tigaie în față celui care mă corectează. 🙂
Mă întreb dacă acești oameni se gândesc cum percep eu, autorul textului, această atenționare.
Dacă se gândesc vreodată că mesajul pe care ei îl comunică este “eu nu știu ce spui tu acolo, nici nu mă interesează prea tare, în schimb pentru că ți-am remarcat o eroare care nu are legătură cu fondul ci cu forma, m-am grăbit să îți dau una peste bot ca să îți arăt în public că eu știu gramatică și tu nu”.
Și mai ales atunci când scriu ceva în care eu am pus suflet, când încerc să comunic idei de care îmi pasă, cum să nu mă simt înstrăinat de acești oameni care par să fie mai preocupați de formă decât de fond?
Da, fac greșeli gramaticale, am blugii rupți în cur, când mănânc nu respect litera codului bunelor maniere și folosesc verbele “mărita”, “însura” și “căsători” ca sinonime, indiferent de genul subiectului.
Dar îmi place să cred că ceea ce contează este ce și cum gândesc, nu cât de obsedat sunt de a respecta gramatica limbii în care scriu.