Am realizat recent, vorbind cu o prietenă, că poveștile pe care le spun eu, despre mine, trecut, prieteni, călătorii, lume, New York, vacanțe, sunt aproape întotdeauna descrieri de stări, relații, oameni, sentimentele lor și sentimentele mele.
Sunt întotdeuna povești foarte descriptive despre cum simt și gândesc eu despre lume, întotdeauna analize și concluzii, mereu încercări de definire a realității surprinsă într-un moment suspendat în timp.
De cealaltă parte a baricadei sunt acei oameni ale căror povești sunt întotdeauna dominate de fapte și întămplări. Oameni care întotdeauna au o întâmplare de povestit, haioasă sau nu, probabil interesantă, exemple de lucruri concrete, interacțiuni, spuse, dialoguri, acțiuni. Unde au fost, cu cine s-au întâlnit, ce-au făcut după aia.
În timp ce poveștile lor seamănă cu un film de scurt metraj, poveștile mele seamănă mai degrabă cu o fotografie.
Mă întreb ce spune asta despre mine. O fi vreun psiholog pe aici? 🙂
