Am fost în seara asta la Alice Tully Hall, o sală a filarmonicii din New York (chiar lângă Operă) să văd Polițist, Adjectiv în cadrul New York Film Festival.
O sală superbă, cu acustică bună și proiecție probabil mai bună decât în multe cinema-uri.
Din păcate nu mi-a plăcut filmul. Am înțeles ce vrea regizorul, s-a cam bâlbâit pe scenă dar a spus destul de clar că stilul este intenționat, parte din acest nou val de filme cu cadre lungi, lente, care insistă asupra banalităților apăsătoare ca o revoltă împotriva cinema-ului actual ultra comercializat și manipulator.
Dar deși cred că înțeleg această revoltă, nu îmi place și nu reușesc să mă identific. Gândurile mele sunt o lume vie și colorată. Ascult muzică. Când mă întâlnesc cu cineva discut despre ce mai este interesant în lume sau despicăm fire în patru. De ce am nevoie de un film care să glorifice orele de nulitate ale unor personaje care nu se remarcă decât printr-o mediocritate absolută?
Poate și Noul Val francez al anilor ’60 avea reacții asemănătoare din partea publicului, poate peste cincizeci de ani ne vom uita în urmă și vom admira portretizarea mediocrului de la începutul secolului, începând cu Caché, Le voyage du ballon rouge, Polițist, adj și altele din cinemaul european actual. Eu unul sper să treacă.
