Context
Știți deja că am tot fost enervat despre starea proastă a relațiilor cu publicul de la consulatul României din New York. Enervat și decis să fac ceva, am trimis o plângere direct la Ministerul De Externe.
În plângere am subliniat că funcționarii publici de la consulat sunt foarte agresivi, se poartă cu oamenii ca niște gunoaie, și de aceea sunt îngrijorat pentru sănătatea lor (că trăiesc într-o stare continuă de agitație și agresivitate). De aceea am cerut să văd dacă se poate ca acești funcționari să fie înscriși la un program de relații cu publicul, lucru care ar beneficia atât cetățenii cât și funcționarii. 🙂
Ce s-a întămplat
Lucru poate puțin știut este că aproape orice instituție de stat este obligată prin lege să răspundă la petiții în termen de maxim 30 de zile. Așa că ce a făcut Ministerul De Externe a fost să trimită plângerea mea la consulatul de la New York.
Cum știu asta? Pentru că am fost invitat de către consulul general de la New York să stăm de vorbă dacă am timp, când am eu timp, iar dacă nu pot mi-a fost dat numărul lui personal de telefon ca să îl sun să îmi spun of-ul. 🙂 Cu alte cuvinte, plângerea asta a avut cel puțin un efect, acela de a face consulatul să mă asculte.
Întâlnirea de la consulat
Nu puteam să ratez o astfel de ocazie. Dacă tot am intrat în horă, măcar să jucăm, că după așa plângere oricum m-am pus bine cu tanti de la ghișeu. 🙂
M-am dus la consulat. Marian Parjol, consulul general, s-a dovedit a fi un domn foarte de treabă. Mi-a povestit un pic despre trecutul lui, a fost ceva prin Constanța, apoi ambasador în Nigeria, apoi a venit pe aici prin NY.
Overall mi s-a părut un tip extrem de onest și foarte răbdător, deschis și de treabă. Din discuția cu dânsul am tras următoarele concluzii:
- Plângerile direct la minister sunt ascultate și eventual au efectul de a da afară consulul general dacă nu rezolvă problemele respective. 🙂 De aceea am fost încurajat repetat ca data viitoare când am probleme să îmi direcționez petițiile direct la consulul general, nu taman sus la minister.
- Că deși domnul consul este super de treabă și deși mi-a făcut mare plărece să stăm de vorbă, o bună bucată din timp a încercat să îmi explice că este greu să schimbi lucrurile, că chiar dacă doamnele sunt date afară vor veni alții la fel. Că pentru cursuri nu există fonduri. Că vrea să fie toate lucrurile bine, dar că în practică schimbarea durează. I-am explicat răbdător că nu mă interesează și eu nu am răbdare, și refuz să accept că schimbarea este imposibilă. Dacă singura schimbare posibilă din punctul meu de vedere este să dăm oameni afară, atunci să facem asta, până ajung unii mai buni.
- Că oricum ar fi, petiția mea sigur a făcut niște valuri în micul cuib de nebunii care este consulatul de la New York. 🙂
- Că domnul consul se aștepta ca eu să fiu vreun boșorog cu prea mult timp, când colo s-a dovedit că sunt tânăr, educat, coerent și care știu despre ce vorbesc. 🙂 Un stereotip pe care din păcate cu toții îl cunoaștem, că doar generația mea e prea blazată ca să creadă că se poate schimba ceva sau ca să îi pese. Well, here I am. Îmi pasă.
Concluzia?
Concluzia e cam în coadă de pește. Consulul a auzit clar și tare petiția mea, dar nu îmi este clar ce o să facă în legătură cu asta. Am plecat cu o singură promisiune concretă, că în raportul anual de activitate va adăuga sugestia mea cu cursurile de relații cu publicul, dar am fost asigurat că probabil nici măcar asta nu va avea efect. 🙂
Așa că m-am hotărât să mă duc câteva ore o dată la o lună sau două și să stau în consulat să ascult ce se întâmplă, să văd dacă doamnele de la ghișeu continuă să se poarte urât, altfel petițiile vor continua să apară. 🙂 C’așa’i în tenis.
