Un film la care m-am dus ca să îl văd pe Eduard Norton. Este un film cu polițiști corupți, bănuiesc că intră la categoria ‘film de acțiune’, este cam ca The Departed numai că este altă temă și alt subiect, dar na, același gen de film.
Mi-a plăcut, e bine făcut, este good entertainment, deși probabil nu va câștiga nici un premiu de cel mai bun sau popular film al tuturor timpurilor. 
Și ăsta este un film care mi-a plăcut, dar a fost un pic prea complicat pentru sufletul meu. Tema generală este cool, ideea că fiecare suntem actori în propriile noastre vieți și că de multe ori în loc să fim noi înșine de fapt încercăm să jucăm un personaj așa cum ne imaginăm noi că ar trebui să fim și că alții se așteaptă să fim.
Merită văzut, actorii joacă bine, dialogul e bun, filmul este interesant.
În ultima vreme nu am avut așa mult chef să mai fac review-uri sau să scriu mult, așa că o să scriu doar pe scurt ce am văzut.
The Legend Of 1900, un film mișto, o poveste, bun nu pentru cum este realizat neapărat ci pentru că reușește să fie un film despre care îți dai seama că vrea să spună ceva, nu doar să fie un film. Mi-a plăcut.
Slab, un followup care nu se ridică la înălțimea primelor două (care, în categoria asta de filme, mi s-au părut destul de bune). Nu se întâmplă prea multe lucruri în episodul trei, se exagerează cu bătăliile epice și cu efectele, grafica nu mai este făcută cu atât de multă atenție.
All in all, un film mai slab ca celelalte, cam ca orice parte a treia din orice serie.
Am vrut să îl văd pentru că aparent este comedia grețoasă originală de unde toate au început.
Groaznic.
O comedie romantică simpatică și un pic diferită, în sensul în care pare a fi ceva mai naturală, cu momente awkward, cu părți nu foarte bune dar și cu momente foarte mișto.
Criticii par să îl coteze destul de bine, mie nu mi-a plăcut atât de mult, dar na, nu mi-a părut rău că am fost în nici un caz.
Rachel Getting Married este un film în care Anne Hathaway nu mai joacă rolul ei clasic de tipă foarte bună, ci de data asta este o drogată cu probleme de reabilitare și integrare în familie.
Deși filmul are parțile lui interesante, trebuie să recunosc că nu înteleg valul recent de filme filmate cu camere de amatori, făcute să arate ca și filme de amatori, arătând mult prea multa viață normală. Poate este un pic de French New Wave în asta, un fel de revoltă împotriva filmului clasic, o revoltă care vrea să se apropie de public… dar parcă Nouvelle Vague erau ceva mai interesanți, aveau un mesaj în toată simplitatea aia, aveau cadre gândite și simboluri, pe când acum nu reușesc să văd toate astea.
Una peste alta, nu prea mi-a plăcut filmul. Desi RottenTomatoes îi dă un 86%, eu nu i-aș da mai mult de 50%. Un film de nota șase în cel mai bun caz.
Incep iarăși să mă uit la French New Wave și filme mai vechi, după o perioadă în care m-am trivializat cu multe filme de cinema. Mississippi Mermaid este un film de Francois Truffaut din 1969. Este, așa cum bine se autocaracterizează filmul într-una din scene, un western care de fapt este o poveste de dragoste.
Un film făcut mișto deși parcă nu am mai simțit același realism / pragmatism sau naturalețe a filmelor de la începuturile New Wave-ului fracez. Un pic clasic, un chemistry care uneori lipsea, o poveste suficient de intortocheată cât să te țină interesat, este un film care mi-a placut moderat.
De-abia acum am ajuns să văd Notes On A Scaldal și mi-a plăcut, chiar foarte mult. Judi Dench joacă fantastic, Cate Blanchett face și ea un rol bun, scenariul e bun, cinematografia e ok, vocea ei ca povestitoarea este foarte foarte tare.
Un film despre singurătate, obsesie, irațional, probleme de comunicare interumană, un film în care probabil fiecare dintre noi ne regăsim puțin.
Săptămâna trecută am văzut Vicky Christina Barcelona, cel mai recent film al lui Woody Allen. A fost simpatic, pasiunea lui pentru femei frumoase încă persistă. Aproape un tribut pentru Jules And Jim (unul din filmele mele preferate), cu un subiect asemănător și cu scena bicicletelor fiind o referință clară la filmul lui Truffaut.
Nu e nici cel mai bun și nici cel mai prost film al lui, poate pentru că povestitorul, textul, replicile, mi se păreau că ar fi sunat mult mai bine spuse/jucate de Woody Allen.
Am impresia că principala problema a lui Woody Allen la sfârșit de cariera este că nu reușeste să scrie roluri pentru altcineva decât el însuși. E un film bun, dar ar fi fost mult mai mișto dacă în locul povestitorului placid ar fi fost vocea lui Woody.