O prietenă mi-a spus o poveste în seara asta.
Oprită într-o intersecție, vede un handicapat cerșetor care pare să spună ceva neinteligibil de fiecare dată când cineva îi dă un ban.
Oare ce tot spune, întreabă prietena mea pe amicul ei care trece pe acolo tot timpul.
Păi pe fiecare om care îi dă un ban îl întreabă “mai e multe?”… pentru ca mama lui i-a spus că o să poată să nu mai stea la cerșit doar atunci când n-o să mai treacă nicio mașină prin intersecția aia.
Și-atunci el tot stă acolo și întreabă, “mai e multe?”
Pe amica mea a întristat-o foarte tare povestea asta, și recunosc că și mie mi s-a rupt un pic sufletul când am auzit-o.
Și apoi am realizat ceva foarte interesant.
Nu ne întristează faptul că un cerșetor, într-o intersecție, își pierde zilele. Sunt mulți ceșetori pe lume, mulți muritori de foame, și cu toate astea nu ni se rupe inima pentru fiecare dintre ei.
Dar ce este cu adevărat diferit în povestea asta, este speranța inutilă că undeva, cândva, este o lumină la capătul tunelului, o speranță pe care noi o știm a fi imposibilă.
Și cred că asta este ceea ce ne rupe un pic sufletul, ideea că putem spera lucruri care garantat, absolut și inevitabil, nu se vor întâmpla niciodată.
