În ultima vreme mă gândesc mult de tot la relații interumane, și din motive personale, dar și pentru că îmi este extrem de util pentru a înțelege natura umană și a înțelege utilizatorii produselor pe care le construiesc.
Recent am avut o mică revelație care pe mine m-a ajutat foarte mult.
Deseori în relații avem tendința să facem presupuneri despre cealaltă parte implicată. Avem tendința să tragem concluzii, să judecăm, să decidem că felul în care se comportă celălalt, ce spune, ce face, înseamnă un anume lucru.
Și când decidem să comunicăm aceste decizii o facem acuzativ, sau în cel mai bun caz ca o afirmație despre o stare de fapt adevărată despre ceea ce simte și gândește celălalt.
Pentru că evident, în capul nostru, toată lumea se învârte în jurul nostru.
Cel mai interesant exercițiu pentru mine a fost ca în loc să trag aceste concluzii, să schimb un pic perspectiva. Să îmi dau seama că ceea ce vreau să comunic este cum mă face persoana cealaltă să mă simt, și să înțeleg dacă întradevăr asta intenționau, dacă ei trec printr-o perioadă mai ciudată, și dacă concluziile mele erau adevărate sau nu.
De aceea, în ultima vreme, în loc să trag concluzii și să fac presupuneri, încerc să introduc tot mai des în vocabularul meu fraze de genul “atunci când ______ mă faci să simt că ______”.
Pentru că de fapt asta este tot ceea ce vreau să comunic, nu să acuz, nici să judec. Vreau să îi ofer celuilalt prezumția de nevinovăție și să evit o neînțelegere, să verific dacă celălalt înțelege ce simt.
Și dacă am interpretat bine realitatea, să îl las pe celălalt să decidă dacă vrea să schimbe sau nu felul în care mă face să mă simt.
Se numeste comunicare non-violenta 🙂 Ai citit cumva Marschall Rosenberg?
pentru mine a fost pe-aproape: “cand tu ___, eu simt ca ___. 🙂 pentru ca am descoperit ca nu celalalt “ma face” sa simt ce simt.
@andreea: nu am citit, dar citind acum despre Nonviolent Communication pe wikipedia pare că într-adevăr ce spun eu este exact asta. 🙂 Foarte cool. O să mă documentez mai mult.
@Radu: good point. Cam asta este și realizarea mea și ai dreptate, ar trebui să reformulez și mai departe, să scot acel “mă faci”.
Am participat anul ăsta la un workshop de-al lui Dave Gray (a scris “Game storming”) și tipul avea un exercițiu numit “yes-but”, care se juca între 2 persoane:
o persoană trebuia să descrie casa ideală pentru el, cealaltă persoană trebuia să-l sprijine cu argumente de tipul “yes, and …” (în prima fază), apoi să-l contrazică cu argumente de tipul “yes, but…” (în a doua fază). Tura asta dura 10 minute, după care rolurile se schimbau.
Sună similar cu ce încerci tu.