Vivi's developer blog

Urmăresc de doua luni foarte atent alegerile din America. Citesc ziare, vorbesc cu oameni, întreb, urmăresc ce se întâmpla și încerc să înțeleg de ce.

Ca un efect secundar interesant, după atâta citire de presă americană, am avut o revelație atunci când am încercat să citesc presa noastră și mi-am dat seama ce lipsește articolelor românesti: contextul!

Cum scrie presa românească

Luați orice exemplu, orice articol, din orice zi. Acum, pe prima pagina Gândul este un articol despre o ordonață de urgență despre ridicarea pragului pentru licitații de stat. Mi se spune ce face ordonanța, ce a schimbat și câteva alte detalii care pentru mine nu înseamnă mare lucru. A doua jumătate insistă cu detalii tabloidice despre cum ordonanța naște sau nu naște suspiciuni.

Ce aș vrea mai mult? Well, mi-ar plăcea să mi se dea un context. Câte proiecte sunt afectate? Ce procent din cheltuieli reprezintă? Ce s-a întamplat până acum cu acele proiecte? Care este imaginea de ansamblu? Face asta parte dintr-o serie de inițiative și dacă da, au succes? Cine susține inițiativele astea și cine nu? Când Vozganian zice că habar nu are, e prima ordonanță de care nu știe? A mai fost ignorant și altă dată?

În forma actuală este un articol pe care și eu probabil aș fi putut să îl scriu dacă aș fi avut comunicatul de presă sau știrea Mediafax în față.

Cum scrie presa străină

În contrast, fiecare articol din presa americană enunță ce s-a întâmplat, încearcă să explice ce a însemnat asta în trecut, dacă s-a făcut asta și în alte părți și în plus ce se crede că înseamnă asta pentru viitor și mai ales îmi dă o imagine de ansamblu.

Iau un articol întâmplător din New York Times, despre cum The Fed a redus dobânda de la 1.5% la 1%. Mi se spune cum ăsta este un record și că a mai fost la nivelul ăsta în 2004 și de ce atunci era așa mică. Mi se spune cum se aștepta ca asta să influențeze stock market și de ce nu a funcționat, mi se explică contextul și mai larg din care face parte inițiativa asta, ce alte măsuri s-au mai luat și de ce.

Mi se explică că asta s-a mai întâmplat în Japonia în anii ’90 și ce se așteaptă să se întâmple dacă măsura asta extremă nu merge. Context, context, context.

Cum influențează asta politica

Atunci când nu există context, ceea ce faci în fiecare zi nu contează. Guvernul Tăriceanu poate să fi dat zece mii de ordonanțe proaste, articolul de mai sus le-a șters pe toate dintr-o lovitură și le-a făcut irelevante. Trecutul este resetat cu fiecare nou articol.

Ziarul românesc este prezentul, nu e nici trecutul nici viitorul. Ce face guvernul este un prezent tabloidizat pe care în absența contextului nu o să îl pot judeca. Și când nu pot judeca dacă e bine sau nu ceea ce face, cum să știu dacă îl realeg pe Tăriceanu?

Și atunci de ce ar fi Tăriceanu motivat să facă ce trebuie? Oricum nu o să scrie nimeni despre asta peste două săptămâni, nu o să dea nimeni imaginea de ansamblu, nu o să explice nimeni că a făcut bine sau nu în trecut, nu o să îmi dea nimeni explicații și context despre Tăriceanu.

Concluzia

Oamenii uită și este de datoria ziarelor să fie informate și să mă informeze. Ele sunt a treia patra putere în stat, presa este acea forță care ar trebui să facă imaginea de ansamblu accesibilă cetățenilor. Și nici măcar nu vorbesc de obiectivitate, nu asta e problema, ci absența contextului. Explicațiile. Faptele din trecut care mă ajută să înțeleg. Pentru că doar dacă înțeleg pot lua decizii informate.

Presa este legătura dintre aleși și alegători și când această legătură este proastă, să nu ne mirăm că lucrurile merg prost.

Iar înainte să nu fii de acord cu mine, ia o pauză și citește câteva articole din presa românească la întâmplare cu perspectiva de mai sus în minte. Abia apoi spune-mi că nu am dreptate. 🙂

Il stiti pe John Hodgman? Nici mie numele nu imi spunea nimic pana ieri, dar daca ati vazut vreuna din reclamele la Apple, sigur il stiti, he’s a PC. 🙂 In afara de a fi PC, este si autor si comic si in aceste din urma doua calitati a trecut si pe la Google ca sa ne vorbeasca despre cartea lui “The areas of my expertise“.

De ce scriu despre astea? Pentru ca o buna parte din prezentare mi-a adus aminte de Divertis si as putea sa jur ca daca nu era in engleza ar fi fost exact ca Fat Frumos, Praslea cel Voinic si Calul. John Hodgman era un fel de Toni Grecu iar tipul care a venit cu el, Jonathan Coulton, un fel de Gyuri Pascu mai inalt si mai putin vorbaret care din cand in cand se mai baga cu cate o melodie. 🙂 Aceeasi tonalitate, acelasi acompaniament subtil la chitara, acelasi stil de a povesti despre vremuri apuse si fapte mai mult sau mai putin inspirate din realitate.

Ete na, au ajuns americanii sa ne copie umorul, mi-am zis, da’ e bine, ca macar e umor de calitate.