Vivi's developer blog

Sunt în drum spre LA pentru un weekend, și avionul ăsta, pentru cine știe ce motiv, m-a făcut nostalgic. Poate ați observat, nu scriu pe blog des.

Iubesc New York-ul mai mult ca niciodată. Au trecut câțiva ani buni până să îl simt în măduva oaselor, să mă pătrundă bine de tot, să trecem împreună prin bune și rele.

Am devenit din ce în ce mai bun la empatie. Nu fac suficient exercițiu fizic. Deși am carnet auto de vreo trei ani, am condus de vreo 10 ori în total. Tot sper să apară self-driving-cars ca să nu trebuiască să fac asta niciodată. Terapeuta mea mă ascultă răbdătoare de trei ani, 45 de minute în fiecare săptămână. Îi sunt foarte recunoscător pentru asta.

Eu și orașul trăim intens, și ne place să trăim.

Sunt norocos că lucrez în tech, și cred că sunt norocos în general. Cum necum am ajuns de la Bănești, un sat cu 3000 de locuitori, la zborul ăsta spre LA.

Și viitorul abia începe. Oportunitățile sunt din ce în ce mai dese, din ce în ce mai multe. Viața se schimbă într-un ritm din ce în ce mai agresiv, și unde este schimbare multă sunt și oportunități multe.

Eu unul abia așept următorii 10 ani.

Motivul pentru care nu am mai scris pe blog de ceva vreme. 🙂

Founded by former TechStars New York managing director David Tisch, his brother Alan Tisch, Ara Katz, and Octavian Costache, Spring emerged from stealth mode today to reveal an app that looks like a shoppable Instagram. Shoppers sign up, follow brands they like, and see a steady feed of product shots. The difference is that shoppers can actually buy those products—without leaving the app.

De aici: http://www.wired.com/2014/08/spring/

Now at 26 employees, Spring has built an e-commerce marketplace for stylish goods that is optimized for mobile devices. The Tisch brothers formed Spring a year ago with co-founders Octavian Costache, an ex-Google employee who serves as CTO, and Ara Katz, a co-founder of fashion startup BeachMint who serves as CMO. David Tisch serves as the company’s chairman; Alan serves as CEO. The team has been doing business as Jello Labs.

http://fortune.com/2014/07/09/david-alan-tisch-raise-7-million-spring-startup/

Nu am abandonat blogul, doar că atunci când sunt foarte ocupat se întâmplă să îl mai uit. 🙂

Câteva poze de prin și de pe lângă New York din ultimele câteva luni.

Trece din ce în ce mai mult timp între postări. Asta e, până la urmă e un blog personal. 🙂

Ceea ce mă uimește mult în ultima vreme este cât de importantă se dovedește empatia a fi în mult mai multe părți din viață decât m-aș fi așteptat. O să încerc să scriu cândva curând un articol despre asta.

De când scriu chestii online, mai ales poate în engleză dar nu numai, pe blog aici sau pe Facebook, când fac o greșală gramaticală, mai ales dacă este una comună, aproape inevitabil se găsește câte un apărător vigilent al corectitudinii limbii române care să remarce asta și să mă corecteze.

Sunt convins că vi se întâmplă și vouă în viața reală. De fiecare dată când spun “prietenul meu X s-a măritat…” și sunt corectat “pardon, vrei să zici că s-a căsătorit, da?” îmi vine instantaneu să îi dau cu o tigaie în față celui care mă corectează. 🙂

Mă întreb dacă acești oameni se gândesc cum percep eu, autorul textului, această atenționare.

Dacă se gândesc vreodată că mesajul pe care ei îl comunică este “eu nu știu ce spui tu acolo, nici nu mă interesează prea tare, în schimb pentru că ți-am remarcat o eroare care nu are legătură cu fondul ci cu forma, m-am grăbit să îți dau una peste bot ca să îți arăt în public că eu știu gramatică și tu nu”.

Și mai ales atunci când scriu ceva în care eu am pus suflet, când încerc să comunic idei de care îmi pasă, cum să nu mă simt înstrăinat de acești oameni care par să fie mai preocupați de formă decât de fond?

Da, fac greșeli gramaticale, am blugii rupți în cur, când mănânc nu respect litera codului bunelor maniere și folosesc verbele “mărita”, “însura” și “căsători” ca sinonime, indiferent de genul subiectului.

Dar îmi place să cred că ceea ce contează este ce și cum gândesc, nu cât de obsedat sunt de a respecta gramatica limbii în care scriu.

Toți prietenii pe care i-am auzit vreodată că s-au dus în Times Square de anul nou s-au simțit foarte nasol. Trebuie să te duci super devreme dacă vrei să fii aproape de Times Square, să stai în frig ore peste ore peste ore, nu vezi nimic, și faci frigu’ ca prostu în stradă.

Dar dacă te uiți la TV de anul nou, experiența este foarte diferiteă, fantastică, baloane, veselie, concert, chestii.

Na, ce să zic, poate amicii mei sunt niște ursuzi și nu știm noi să apreciem 6 ore petrecute afară în frig. 🙂 Sau poate “mințiți poporul cu televizorul” nu e o zicală chiar degeaba. 🙂

Tocmai m-a pălit o realizare care mă face să mă întreb cât de inteligent eram oare în liceu sau facultate. 🙂

Ca probabil marea majoritate dintre noi, în liceu și facultate am trecut prin suficiente lucrări de control, examene, teste surpriză, în care am încercat să copiem. Testul ăla idiot la chimie de clasa a 11-a, când știi că nu vei deveni chimist și nu înțelegi de ce îți bagă ăștia tâmpenii pe gât, sau la Eletrotehnică 2, când eu vreau să mă fac programator și ei mă învață să sudez tranzistori.

Dar ce mi-am dat seama acum este că niciodată nu mi-a trecut prin cap, atunci când făceam asta, să mă pregătesc înainte. Să mă antrenez. Să învăț cum să copiez. În practică, în teren, în viața reală.

Dacă tot știam că urmează să fac fapta respectivă, de ce oare nu mi-a trecut prin cap să minimez riscul de a fi prins?

Să mă antrenez cu ceilalți care erau suficient de curajoși să încalce regulile, ca și cum te-ai antrena la tenis, sau ca și cum te-ai antrena să joci fotbal. Nu te bagi direct în turneu, întâi joci cu prieteni, mai un amical, mai o miuță pe maidan, una mică așa de antrenament.

Unul să facă pe profesorul, iar restul să ne facem că scriem un subiect aiurea, și să încercăm să copiem. Să îmbunătățim sistemul, să iterăm, să vedem ce e prea evident și ce nu e.

Voi v-ați antrenat vreodată la chestia asta? Acum că m-am gândit la ea mi se pare o idee foarte evidentă, mă întreb de ce atunci nu mi-a trecut asta prin cap.

click pentru poza mai mare

În plus discuțiile sunt inevitabil pline de “hai bă, mă lași!?“, “lasă-mă frate, că știu eu că“, “spui prostii” sau “nu bă, hai să îți zic eu cum stau lucrurile“.

În funcție de gradul de familiaritate al participanților pot apărea și alte sintagme pe care mie mi-e rușine să le reproduc pe blog, c’așa-i în tenis.